Basarabia-Bucovina.Info a implinit un
an. Pornit de la o necesitate – existenta pe internet si in sfera
educational-informationala a unor imagini din spatiul istoric si etno-cultural
romanesc – portalul nostru se afla inca la inceput de drum. Am parcurs pana acum
circa 20.000 de kilometri, in special in
Basarabia si
nordul
Bucovinei
dar si in
Maramuresul
istoric, si am adunat peste 50.000 de imagini, completate de zeci de
filmari. O parte se gasesc deja aici, in
Albumele noastre,
altele sunt pe
Flickr,
Picasa,
YouTube,
DailyMotion,
Vimeo.
Contul si
Pagina de Facebook au fost
intregite acum si cu un
Grup
de discutii. Fotografiile noastre au fost preluate de
ziare,
reviste,
agentii
de presa si
televiziuni,
carora le multumim.
Am petrecut momente tensionate in
Transnistria
si zona controlata de trupele rusesti de-a stanga si de-a dreapta Nistrului dar
am reusit sa obtinem si sa publicam in spatiul virtual primele imagini de
calitate cu
Cetatea
Tighina de dupa parasirea ei de catre soldatii rusi fosti “eliberatori”, azi
“pacificatori”. Am ajuns pe culmi cu chilii rupestre necalcate de om de zeci de
ani si am cautat in van urmele
Tetinei,
Cetatea facuta disparuta de ucraineni pana la ultima bucata de piatra. Am
asistat intristati la stergerea completa a oricarei urme de istorie romaneasca
la
Cetatea
Hotin si am fost martorii unor evenimente inedite – clasate momentan la
exclusivitati de sertar - cum ar fi descoperirea unor oseminte de sute de ani in
interiorul Cetatii Soroca. In sudul Basarabiei am patruns in ultimul turn al
uneia dintre ramasitele complexului Cetatii
Chilia –
acum pe post de closet public in curtea unei fabrici private - si am admirat
apusul la limanul Nistrului, pe zarile Marii Negre, de pe
Cetatea
Alba, asa cum il vedea si Stefan cel Mare si Sfant in urma cu peste cinci
secole. Am adunat
carti
postale vechi si am mers pe urmele lui Eminescu, prin
Cernauti.
Am comemorat, alaturi de sute de tineri basarabeni si bucovineni si de obstea si
staretul
Sfintei
Manastiri Putna odiosul
masacru de la Fantana
Alba si am documentat alte locuri unde s-au savarsit crime in masa,
similare, impotriva romanilor. Am participat la
slujbe sustinute in aceeasi limba, a aceluiasi popor, in biserici romanesti
aflate azi in statele fostei Uniunii Sovietice, pe teritoriul carora am gasit si
cimitire de eroi abandonate sau chiar necunoscute la Bucuresti la troitele
carora ne-am inchinat cu smerenie.
Pana acum nu am reusit sa publicam nici 10% din materialul adunat pe teren.
In schimb am prezentat
documente
inedite din
fostele
arhive KGB, prin intermediul istoricului american
Larry
Watts si a
colegilor
sai de la Chisinau dar si
imagini
speciale pentru
Istoria
Romaniei, din
Arhivele
Nationale de la Bucuresti. In urma cu un an am primit pentru acest
proiect binecuvantarea unor mari istorici ai Romaniei, printre care s-a aflat si
regretatul profesor
academician
Florin
Constantiniu, cu al carui text introductiv la lucrarea
“Saptamana
Patimilor”, a unui alt mare regretat scriitor, originar din Cernauti, Mihai
Pelin, am si lansat portalul nostru. Am (re)publicat online
carti
de Nicolae Iorga si
Charles
Upson Clark si fotografii de
Willy
Pragher sau ale unor participanti la minunata actiune
Podul
de Flori. Profesorii
Ioan
Scurtu,
Gheorghe
Buzatu si
Dinu C.
Giurescu ne-au ghidat si ne-au oferit materiale din arhivele si cartile lor
in vederea publicarii, la fel ca si
generalul
Ion Costas si alte cadre in rezerva si in retragere, veterani romani de pe
ambele maluri ale Prutului. Alti tineri istorici si cercetatori si-au oferit la
randul lor sprijinul profesionist. Am initiat parteneriate cu institutii de stat
si biblioteci publice, manastiri si centre culturale, fundatii de prestigiu si
asociatii sau colaboratori independenti din Romania, Republica Moldova, Ucraina
si Statele Unite. Noi proiecte s-au dezvoltat pe parcurs si se ramifica in
continuare. Pe 27 Martie anul acesta va vom oferi ceva cu totul special.
Am pornit pe
15
ianuarie 2012, sub semnul lui Eminescu, continuam sub semnul lui Eminescu,
chiar daca, si azi, dupa cum se vede din imaginea de mai sus, marele ganditor
national este urmarit de gardieni sovietici, peste actualele granite dar si in
interiorul ei. Va multumim tuturor,
Departamentului Romanilor de Pretutindeni din
cadrul Guvernului Romaniei, pentru confinantare, colaboratorilor pentru daruire
si cititorilor nostri pentru aprecieri si va oferim la moment aniversar – 163 de
ani de la nasterea lui Mihai Eminescu – un punct de vedere al unui tanar
studios, despre Basarabia, Bucovina si Eminescu. Doamne ajuta!
De ce cred in Eminescu si vesnicia neamului romanesc
de Vlad PÂRĂU
Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să
„lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne
ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa
Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în
pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată,
deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar
fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi
pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să
rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii.
La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi
cu fiinţa sfâşiată.
Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de
multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav
înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales
a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a
rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.
Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul
vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei
nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin
denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată
să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul
cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul,
lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei
bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a
rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi
încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere.
Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.
Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său
celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul
Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina
analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin
aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI
ROMÂNEŞTI.
Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea
adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context
chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele
sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu
o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.
Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a
întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea
către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia
geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea
ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost
contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat
de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se
cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase
prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a
aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente,
condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la
Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de
presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând
porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine
de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul
Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile
politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea
Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare
din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi
Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea
sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare.
Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie
danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări
Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte
foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui
Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese
la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare,
ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea
cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de
aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se
numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în
scrieri contimporane: Basarabia.”
„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile
de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat
numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga
ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud,
hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de
lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o
lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe
Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până
la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la
Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între
aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e
Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”
Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a
aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din
Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul
dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către
ruşi.
Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată
direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români
rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea,
regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după
care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de
Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de
Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea
dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al
Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării
bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de
către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească,
demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism
eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi
statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin
însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică.
întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.
Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie
denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o
neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul
otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea,
expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al
dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul
pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas
intermediar pe Dunăre.
Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele
este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea
de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I
pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon
asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la
Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se
grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe
două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie
Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având
interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare,
stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici
s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar
Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător.
Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să
fie însemnat până în Nord la Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De
atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin
numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals
şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin
denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal.
Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu
ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în
afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar
nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au
închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă
drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a
exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm
de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da!
Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl
putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră,
de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună
voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”
Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de
retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care
o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a
răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că
Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de
forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a
da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care
un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al
Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la
Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică
-afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul
domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai
superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de
făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de
mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel
Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.
Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta
nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE
PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.
O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea
sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în
Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei –
n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul
nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar
găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său
sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor
noştri.”.
In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării
într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să
jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din
dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor
urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care
preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine
tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios
neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei
nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al
ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul
colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un
asemenea sacrilegiu.
Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de
faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia,
ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării
Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.
(…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi
rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult
decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia
Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde;
şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi
un vânzător.”
Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de
straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor
este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu
eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia
românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela
oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a
trecut prin cap să ne impună.”
Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros
de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură
înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând
în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în
amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie
redă-mă!”.
Basarabia-Bucovina.Info
